La 21 aprilie 2021, către miezul nopții, s-a stins din viață, la Târgu Jiu, mătușa Eleonora Diaconu (n. 10 martie 1940), în urma unui atac de cord, soția fratelui mamei (Nicu) și mama verișorilor mei primari, Leonard și Iulian, care, aproape toată viața ei, până la pensionare, fusese centralistă la I.M. Rovinari.
Deschisesem ochii cu ea, îi spuneam tanti „Lionora” și întâmplarea face ca tocmai ei să-i trimit prima scrisoare din viața mea, la numai șapte ani (și care s-a păstrat prin grija unchiului Nicu).
Șocul a fost mare la plecarea mătușii „Lionora”, că tocmai ce o vizitaserăm cu o săptămână înainte, la aniversarea unchiului, și totul părea OK, părea să trăiască 100 de ani. Dumnezeu însă, cum se zice, a luat-o la El.
Acum își doarme somnul de veci într-un cimitir de pe Valea Amaradiei (satul Iași, Gorj), nu departe de casa de vacanță la care trudise cu drag mare parte din viață.
Eu unul nu o voi uita cu atât mai mult cu cât, fotografiind-o pe ea, unchiul Nicu m-a prins și pe mine, împreună cu sora mai mică Nina, în fața casei natale de la Didești, într-o dimineață când ne pregăteam să mergem la grădiniță. Nina era cam speriată, eu mai puțin; aveam o șapcă tare „oață”, iar tanti „Lionora” era tânără, fericită și poate îndrăgostită.
În orice caz, atâta pace e în poza aceea că o voi privi întotdeauna cu mare drag, mai ales că nu prea am multe din anii copilăriei.